Revedere - Mihai Eminescu

Publicata la sfarsitul celei de-a treia etape de creatie (1 octombrie 1879), in revista Convorbiri literare, insa conceputa cu cativa ani inainte, Revedere este o poezie a maturitatii artistice, fiind de inspiratie folclorica. Eminescu valorifica lirica populara, in special doina, careia ii adauga un substrat filosofic ce incadreaza textul poetic in Romantism.

Ca specie lirica, Revedere este o elegie filosofica pe tema efemeritatii, fragilitatii omului in fata timpului.

Titlul, reprezentat de verbul la infinitivul lung, compus cu prefixul „re-”, sugereaza bucuria reintalnirii eului liric cu un prieten indragit, codrul, termenul „revedere” implicand, din punct de vedere semantic, o anumita doza de afectivitate, dar si sugestia trecerii timpului.

De altfel, supratema creatiei eminesciene, timpul, domina si organizeaza discursul poetic.

Revedere este o structura neomogena, compusa din patru strofe inegale, ce corespund celor patru secvente poetice: doua replici ale instantei umane si doua raspunsuri apartinand codrului personificat.

Textul poetic este structurat sub forma unui dialog intre fiinta umana, revenita acasa si codrul ce dobandeste atributul uman al vorbirii. Desi specific genului dramatic, dialogul este modul de expunere utilizat in aceasta poezie, efectul acestuia fiind o mai mare expresivitate si accentuarea antitezei dintre conditia efemera a omului si cea eterna a codrului.

            De asemenea, sunt identificabile doua planuri – cel al umanului si cel al naturii.

            Cea dintai secventa lirica reprezinta o intrebare adresata de subiectul liric codrului. Tonul este unul afectiv. Dragostea fiintei umane fata de codru, bucuria revederii sunt sugerate prin diminutivele „codrutule”, „dragutule”. Intimitatea dintre cele doua instante ce apartin unor regnuri diferite (uman si vegetal), relatia de familiaritate sunt desemnate si prin intrebarea „Ce mai faci?”.

            Se remarca prezenta arhaismului morfologic „au trecut”, utilizat cu scopul de a se crea atmosfera poetica si muzicalitate.

            Din punct de vedere stilistic, exista in aceasta secventa poetica, un paralelism sintactic sinonimic (=tip de repetitie ce consta in reluarea unor versuri, cu mici modificari ale cuvintelor, insa cu pastrarea functiilor sintactice ale acestora): „Ca de cand nu ne-am vazut / Multa vreme au trecut/ Si de cand ne-am departat / Multa lume am imblat.”

            Aceasta figura de stil are rolul de a sublinia ideea poetica a trecerii timpului. Este surprinsa valenta umana a timpului, marcata de ireversibilitate.

            Cea de a doua secventa lirica reprezinta raspunsul codrului, realizat in acelasi stil popular, in care interjectia specifica vorbirii populare, ia, denota familiaritatea dintre om si codru.

Se remarca din nou prezenta paralelismului sintactic sinonimic –  „Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult, / (...) Si mai fac ce fac de mult, / Vara doina mi-o ascult” – al carui rol este acela de a evidentia aceeasi idee a trecerii timpului, insa, de aceasta data, se face trimitere la timpul universal, cosmic, propriu naturii vesnice si caracterizat prin eternitate.

Evocarea anotimpurilor „vara”, „iarna”, precum si locutiunea adverbiala „de mult” denota trainicia naturii. Gerunziile „rupandu-le”, „astupandu-le”, „troienind”, „gonind” exprima o actiune continua, neterminata, etern repetabila, sugerand ideea vesniciei codrului.

Cea de-a treia secventa poetica este reprezentata de o a doua adresare a instantei umane catre codru. De aceasta data, tonul familiar dobandeste nuante de regret, tristete, chiar invidie, sentimente specifice elegiei filosofice si generate de constientizarea de catre om, a eternei regenerari a codrului, in opozitie cu imbatranirea ce caracterizeaza umanul. Repetitia „vreme trece, vreme vine”, precum si epitetul „rauri line” accentueaza ideea trecerii ireversibile a timpului, raul fiind un simbol al timpului ce curge intr-o singura directie.

Cea de-a patra secventa poetica reprezinta raspunsul ultim pe care codrul i-l acorda individului uman. In acest moment, atitudinea codrului se modifica vizibil. Tonul familiar, apropiat se transforma intr-unul distant, rece. Constient de superioritatea sa, codrul evidentiaza indiferenta sa in fata devenirii: „Ce mi-i vremea, cand de veacuri / Stele-mi scanteie pe lacuri”.

Pe baza antitezei dintre timpul uman si cel cosmic se construieste ultima secventa lirica, precum, de altfel, intregul text. Adverbul „numai” si conjunctia adversativa „iar” marcheaza opozitia dintre fiinta umana, caracterizata prin efemeritate si codru, natura, ce stau sub semnul vesniciei.

Atitudinea de superioritate, detasarea de lumea comuna, precum si nemurirea codrului permit realizarea unei analogii intre codru si omul de geniu.

In crearea acestei elegii filosofice, M. Eminescu are ca punct de plecare doina populara, pe care poetul o ridica la rangul literaturii culte prin substratul filosofic pe care i-l adauga, constand in ideea filosofica de factura romantica a Timpului, ireversibil pentru om si etern pentru Univers .

Poezia se caracterizeaza printr-o calitate particulara a stilului, numita oralitate, redată prin diminutivele „codrutule”, „dragutule”; cuvintele cu forma populara „au trecut”, „am imblat”, „implandu-si”; „si”-ul narativ: „Si mai fac ce fac de mult”, „Si de-i vremea buna, rea”.

            Din punct de vedere prozodic, versurile se caracterizeaza prin rima imperecheata, ritm trohaic si masura de 7-8 silabe (specifice liricii orale).

 

Toamna aurie sadoveniană

Anul 1928 constituie pentru Mihail Sadoveanu un moment de cumpănă în creația sa literară: odată cu publicarea volumului de povestiri Hanu Ancuței, autorul debutează pentru a doua oară, cartea inaugurând epoca maturității artistice sadoveniene.

În virtutea acestui fapt, Nicolae Manolescu o cataloghează drept „capodopera de la răscruce”, criticul subliniind dublul merit al operei: acela de a reprezenta un text cu o pregnantă valoare estetică, dar și cel de a marca debutul unei noi etape de creație. Indiferent de aprecieri critice, de clișee și locuri comune ale exegezei literare, Hanu Ancuței rămâne una dintre cele mai fascinante cărți din proza autohtonă, ce își construiește diegeza în jurul motivului literar al toamnei.

De altfel, incipitul fixează acest cadru temporal, naratorul subiectiv reactualizând prin amintire un interval de timp fericit: „Într-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanul Ancuței. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată vreme, demult, în anul când au căzut de Sântilie ploi năprasnice (...)”. Epitetul „aurie”, ce conturează o imagine vizuală a anotimpului toamna, deschide perspectiva unei viziuni idilice și patriarhale: toamna în care mai mulți călători, cărăuși din Țara de Jos și oameni cu profesii diferite, poposesc la Hanu Ancuței, dedicându-se ospățului și poveștilor, desemnează un timp al belșugului, al armoniei interumane și al existenței tihnite.

Ca anotimp al culesului roadelor, toamna povestirii sadoveniene se definește prin abundență: „nu mai aveau vierii unde să-și puie mustul”, „taberele de cară nu se mai istoveau”, „la focuri, oameni încercați și meșteri frigeau hartane de berbeci și de viței, ori părpăleau clean și mreană din Moldova”. Hrana atât de necesară vieții își găsește un corespondent în poveștile oamenilor, care devin o adevărată hrană spirituală. Călătorii ascultă cu interes și „cu mare mirare” istorisirile care se spun la han, fiecare își așteaptă liniștit rândul, iar când i se oferă prilejul, anunță că are de spus o poveste nemaiauzită, din vremea tinereților sale. Nicolae Manolescu lansează ipoteza că „ceea ce în prima clipă pare a ține de trecutul și experiența fiecărui povestitor, se relevă mai târziu a fi legat de închipuirea lui. Personajele se prefac a-și aminti; în fond, ele inventează.”

Puterea de fabulație a eroilor sadovenieni denotă un trai lipsit de griji. Ca și țăranii lui Marin Preda, personajele reunite în Hanu Ancuței găsesc plăcerea vieții în a contempla și a povesti.  Această impresie de existență ce nu stă sub tirania timpului sau a preocupărilor cotidiene este confirmată de abundența culinară. „Toamna aurie” evocată cu nostalgie de naratorul povestirii-cadru devine astfel o ilustrare a  romanticei vârste de aur, pe care o regăsim și în romanele istorice sadoveniene, culminând cu Frații Jderi.

Lumea universului ficțional construit de autor este una stabilă și ritualizată. Diferențele de clasă dispar, iar personajele de la han se tratează drept egali, în virtutea unei uniformități sociale adânc statornicite.

Este o lume utopică aceea sadoveniană, iar utopia își extrage seva din mit. Timpul desfășurării evenimentelor, desemnat prin sintagmele ce denotă o durată nedeterminată „toamnă aurie” și „depărtată vreme”, este unul de factură mitică, ce împinge istoria în legendă.

Această tendință a autorului de a se refugia în trecut sau în natură este generată de refuzul societății contemporane, caracterizate prin evoluția tehnologiei, prin pervertirea valorilor arhaice de către progresele societății industriale. Neaderând sufletește la „prezentul burghez”, Mihail Sadoveanu găsește ca soluție evadarea în universul literar, care funcționează astfel compensatoriu pentru existența reală.

Așadar, „toamna aurie” devine expresia paradisului pierdut sadovenian, proiecție ideală a unei durate fericite a umanității. Probabil că astfel se justifică starea de bine pe care o naște lectura volumului, iar prin aceasta, și nu numai, cartea își merită statutul de capodoperă ca i-a fost atribuit.

Bibliografie:

1. Sadoveanu, Mihail, Hanu Ancuței, Editura 100+1 Gramar, București, 2002.
2. Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau Utopia cărții, Editura Eminescu, București, 1976.

Lucian Blaga - Câteva repere biografice și bibliografice

Personalitate culturală marcantă a culturii româneşti interbelice, Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în Lancrăm, sat situat lîngă oraşul Sebeş, judeţul Alba.  Consacrat drept poet român extrem de valoros şi original, Lucian Blaga dedică satului natal şi datei naşterii sale, o poezie devenită celebră:

Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvîntat,
sat de lacrimi fără leac.

(9 mai 1895, vol. Nebănuitele trepte)

            După cum el însuşi mărturiseşte în scrierea autobiografică Hronicul şi cântecul vârstelor, o tăcere nefirescă i-a marcat prima copilărie: „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvîntului. (...) împlineam aproape 4 ani și încă nu pronunțasem niciun cuvînt”. Tăcerea devine apoi un laitmotiv al operei sale, ce definește o stare de a fi, de a exista. Aspectul îl redă și în textul poetic intitulat Autoportret:

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvînt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi pînă la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

(Autoportret, vol. Nebănuitele trepte)

            Debutul editorial ca poet îl realizează în 1919, cînd apare volumul Poemele luminii. Ulterior, publică Pașii profetului, În marea trecere, La cumpăna apelor, La curțile dorului, Nebănuitele trepte.

            La fel de valoros este și ca dramaturg. Scrie teatru de factură mitică, un teatru cu valențe poetice, cu totul inedit în peisajul literar al epocii. Printre compozițiile teatrale se numără: Meșterul Manole, Zamolxe, Tulburarea apelor, Înviere, Ivanca, Cruciada copiilor.

            Cel care obținuse titlul de doctor în filosofie ca urmare a absolvirii cursurilor Universității din Viena, avea să devină, la noi, cel mai mare filosof al culturii. Activitatea pe plan filosofic se desfășoară în cadrul Universității din Cluj și Sibiu, unde Lucian Blaga funcționează ca profesor, și se concretizează prin numeroasele lucrări de filosofie a culturii ce îi poartă semnătura. Câteva dintre eseurile sale filosofice sunt grupate în volumele Trilogia culturii, Trilogia cunoașterii, Trilogia valorilor.

            Înalta ținută morală o probează în perioada ce a urmat instaurării comunismului în Romînia. Refuzînd compromisurile culturale care i s-au impus, poetul-filosof este eliminat din viața universitară, fiind obligat să ocupe funcții precum cea de bibliotecar sau de bibliograf, modeste în raport cu valoarea personalității sale.

            Versurile și opera filosofică sunt considerate reacționare de reprezentanții noului regim, astfel încât opera sa este interzisă pînă la moartea sa, care survine pe 6 mai 1961. Este înmormântat în satul natal, la data de 9 mai, cînd ar fi împlinit 66 de ani.

Un nostalgic apărător al satului românesc

            La 5 iunie 1937, Lucian Blaga devine membru al Academiei Romîne. Potrivit cutumei, poetul ține un discurs de recepție. Îl intitulează Elogiu statului romînesc. Din el transpar gîndirea mitică a filosofului, recunoașterea valorilor culturii populare și cucernicia față de sacralitatea care impregnează universul rural.

            Iată câteva fragmente sugestive din cuvântarea poetului:

Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe pînă la vârsta de douăzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii.

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câstig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului.

În toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate, cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”. „Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita, de exemplu, aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cât un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni.

Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul romînesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”.

Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii romîneşti. Fac elogiul satului romînesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice.

            Predilecția autorului față de satul românesc transpare și din creațiile sale poetice, dintre care am ales-o spre ilustrare pe cea intitulată Sufletul satului:

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

(Sufletul satului, vol. Pașii profetului)

           

Despre cultură

            În Trilogia culturii, filosoful Lucian Blaga își propune să clarifice sensul noțiunilor de cultură majoră și cultură minoră. În viziunea sa, criteriul dimensional pe baza căruia o cultură poate fi considerată majoră sau minoră, este greșit. La fel de eronată îi apare și teoria lui Oswald Spengler, conform căreia cultura este „un organism de sine stătător, înzestrat cu un suflet al său” și, implicit, ar presupune parcurgerea unor etape, a unor vârste. Din această perspectivă, conceptul de cultură minoră ar desemna copilăria, iar cel de cultură majoră – maturitatea unuia și aceluiași organism. Filosoful român demontează această teorie, afirmându-și propria teză: aspectul minor sau major al unei culturi este o problemă de psihologie a creatorilor și a colectivității, în niciun caz nu este dependent de vârsta reală a creatorilor sau a culturii propriu-zise. De asemenea, cultura majoră nu reprezintă apogeul valoric al celeilalte, deoarece ambele tipuri de cultură au apogeele lor, de sine stătătoare.

Astfel, cultura minoră este creată prin prisma structurilor copilărești ale omului, iar cea majoră este concepută prin darurile și virtuțile maturității. Trecerea de la cultura minoră la cea majoră se realizează în mod firesc, când creatorii sunt dispuși să se rupă de psihologia copilăriei și să adopte procedeele maturității.

            În spiritul aceleiași idei a recunoașterii valorilor ruralității, Lucian Blaga conchide că „o cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiție. Dar o cultură majoră mai are nevoie și de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturii populare. Cultura minoră ține pe om îndeobște mult mai aproape de natură. Cultura majoră îl îndepărtează și-l înstrăinează de rânduielile firii.”

 

În loc de încheiere

Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.

(Încheiere, vol. Laudă somnului)