Revedere - Mihai Eminescu

Publicata la sfarsitul celei de-a treia etape de creatie (1 octombrie 1879), in revista Convorbiri literare, insa conceputa cu cativa ani inainte, Revedere este o poezie a maturitatii artistice, fiind de inspiratie folclorica. Eminescu valorifica lirica populara, in special doina, careia ii adauga un substrat filosofic ce incadreaza textul poetic in Romantism.

Ca specie lirica, Revedere este o elegie filosofica pe tema efemeritatii, fragilitatii omului in fata timpului.

Titlul, reprezentat de verbul la infinitivul lung, compus cu prefixul „re-”, sugereaza bucuria reintalnirii eului liric cu un prieten indragit, codrul, termenul „revedere” implicand, din punct de vedere semantic, o anumita doza de afectivitate, dar si sugestia trecerii timpului.

De altfel, supratema creatiei eminesciene, timpul, domina si organizeaza discursul poetic.

Revedere este o structura neomogena, compusa din patru strofe inegale, ce corespund celor patru secvente poetice: doua replici ale instantei umane si doua raspunsuri apartinand codrului personificat.

Textul poetic este structurat sub forma unui dialog intre fiinta umana, revenita acasa si codrul ce dobandeste atributul uman al vorbirii. Desi specific genului dramatic, dialogul este modul de expunere utilizat in aceasta poezie, efectul acestuia fiind o mai mare expresivitate si accentuarea antitezei dintre conditia efemera a omului si cea eterna a codrului.

            De asemenea, sunt identificabile doua planuri – cel al umanului si cel al naturii.

            Cea dintai secventa lirica reprezinta o intrebare adresata de subiectul liric codrului. Tonul este unul afectiv. Dragostea fiintei umane fata de codru, bucuria revederii sunt sugerate prin diminutivele „codrutule”, „dragutule”. Intimitatea dintre cele doua instante ce apartin unor regnuri diferite (uman si vegetal), relatia de familiaritate sunt desemnate si prin intrebarea „Ce mai faci?”.

            Se remarca prezenta arhaismului morfologic „au trecut”, utilizat cu scopul de a se crea atmosfera poetica si muzicalitate.

            Din punct de vedere stilistic, exista in aceasta secventa poetica, un paralelism sintactic sinonimic (=tip de repetitie ce consta in reluarea unor versuri, cu mici modificari ale cuvintelor, insa cu pastrarea functiilor sintactice ale acestora): „Ca de cand nu ne-am vazut / Multa vreme au trecut/ Si de cand ne-am departat / Multa lume am imblat.”

            Aceasta figura de stil are rolul de a sublinia ideea poetica a trecerii timpului. Este surprinsa valenta umana a timpului, marcata de ireversibilitate.

            Cea de a doua secventa lirica reprezinta raspunsul codrului, realizat in acelasi stil popular, in care interjectia specifica vorbirii populare, ia, denota familiaritatea dintre om si codru.

Se remarca din nou prezenta paralelismului sintactic sinonimic –  „Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolu-l ascult, / (...) Si mai fac ce fac de mult, / Vara doina mi-o ascult” – al carui rol este acela de a evidentia aceeasi idee a trecerii timpului, insa, de aceasta data, se face trimitere la timpul universal, cosmic, propriu naturii vesnice si caracterizat prin eternitate.

Evocarea anotimpurilor „vara”, „iarna”, precum si locutiunea adverbiala „de mult” denota trainicia naturii. Gerunziile „rupandu-le”, „astupandu-le”, „troienind”, „gonind” exprima o actiune continua, neterminata, etern repetabila, sugerand ideea vesniciei codrului.

Cea de-a treia secventa poetica este reprezentata de o a doua adresare a instantei umane catre codru. De aceasta data, tonul familiar dobandeste nuante de regret, tristete, chiar invidie, sentimente specifice elegiei filosofice si generate de constientizarea de catre om, a eternei regenerari a codrului, in opozitie cu imbatranirea ce caracterizeaza umanul. Repetitia „vreme trece, vreme vine”, precum si epitetul „rauri line” accentueaza ideea trecerii ireversibile a timpului, raul fiind un simbol al timpului ce curge intr-o singura directie.

Cea de-a patra secventa poetica reprezinta raspunsul ultim pe care codrul i-l acorda individului uman. In acest moment, atitudinea codrului se modifica vizibil. Tonul familiar, apropiat se transforma intr-unul distant, rece. Constient de superioritatea sa, codrul evidentiaza indiferenta sa in fata devenirii: „Ce mi-i vremea, cand de veacuri / Stele-mi scanteie pe lacuri”.

Pe baza antitezei dintre timpul uman si cel cosmic se construieste ultima secventa lirica, precum, de altfel, intregul text. Adverbul „numai” si conjunctia adversativa „iar” marcheaza opozitia dintre fiinta umana, caracterizata prin efemeritate si codru, natura, ce stau sub semnul vesniciei.

Atitudinea de superioritate, detasarea de lumea comuna, precum si nemurirea codrului permit realizarea unei analogii intre codru si omul de geniu.

In crearea acestei elegii filosofice, M. Eminescu are ca punct de plecare doina populara, pe care poetul o ridica la rangul literaturii culte prin substratul filosofic pe care i-l adauga, constand in ideea filosofica de factura romantica a Timpului, ireversibil pentru om si etern pentru Univers .

Poezia se caracterizeaza printr-o calitate particulara a stilului, numita oralitate, redată prin diminutivele „codrutule”, „dragutule”; cuvintele cu forma populara „au trecut”, „am imblat”, „implandu-si”; „si”-ul narativ: „Si mai fac ce fac de mult”, „Si de-i vremea buna, rea”.

            Din punct de vedere prozodic, versurile se caracterizeaza prin rima imperecheata, ritm trohaic si masura de 7-8 silabe (specifice liricii orale).