Lucian Blaga - Câteva repere biografice și bibliografice

Personalitate culturală marcantă a culturii româneşti interbelice, Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în Lancrăm, sat situat lîngă oraşul Sebeş, judeţul Alba.  Consacrat drept poet român extrem de valoros şi original, Lucian Blaga dedică satului natal şi datei naşterii sale, o poezie devenită celebră:

Sat al meu, ce porţi în nume
sunetele lacrimei,
la chemări adânci de mume
în cea noapte te-am ales
ca prag de lume
şi potecă patimei.

Spre tine cine m-a-ndrumat
din străfund de veac,
în tine cine m-a chemat
fie binecuvîntat,
sat de lacrimi fără leac.

(9 mai 1895, vol. Nebănuitele trepte)

            După cum el însuşi mărturiseşte în scrierea autobiografică Hronicul şi cântecul vârstelor, o tăcere nefirescă i-a marcat prima copilărie: „Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvîntului. (...) împlineam aproape 4 ani și încă nu pronunțasem niciun cuvînt”. Tăcerea devine apoi un laitmotiv al operei sale, ce definește o stare de a fi, de a exista. Aspectul îl redă și în textul poetic intitulat Autoportret:

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvînt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi pînă la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa
din care curcubeul
îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

(Autoportret, vol. Nebănuitele trepte)

            Debutul editorial ca poet îl realizează în 1919, cînd apare volumul Poemele luminii. Ulterior, publică Pașii profetului, În marea trecere, La cumpăna apelor, La curțile dorului, Nebănuitele trepte.

            La fel de valoros este și ca dramaturg. Scrie teatru de factură mitică, un teatru cu valențe poetice, cu totul inedit în peisajul literar al epocii. Printre compozițiile teatrale se numără: Meșterul Manole, Zamolxe, Tulburarea apelor, Înviere, Ivanca, Cruciada copiilor.

            Cel care obținuse titlul de doctor în filosofie ca urmare a absolvirii cursurilor Universității din Viena, avea să devină, la noi, cel mai mare filosof al culturii. Activitatea pe plan filosofic se desfășoară în cadrul Universității din Cluj și Sibiu, unde Lucian Blaga funcționează ca profesor, și se concretizează prin numeroasele lucrări de filosofie a culturii ce îi poartă semnătura. Câteva dintre eseurile sale filosofice sunt grupate în volumele Trilogia culturii, Trilogia cunoașterii, Trilogia valorilor.

            Înalta ținută morală o probează în perioada ce a urmat instaurării comunismului în Romînia. Refuzînd compromisurile culturale care i s-au impus, poetul-filosof este eliminat din viața universitară, fiind obligat să ocupe funcții precum cea de bibliotecar sau de bibliograf, modeste în raport cu valoarea personalității sale.

            Versurile și opera filosofică sunt considerate reacționare de reprezentanții noului regim, astfel încât opera sa este interzisă pînă la moartea sa, care survine pe 6 mai 1961. Este înmormântat în satul natal, la data de 9 mai, cînd ar fi împlinit 66 de ani.

Un nostalgic apărător al satului românesc

            La 5 iunie 1937, Lucian Blaga devine membru al Academiei Romîne. Potrivit cutumei, poetul ține un discurs de recepție. Îl intitulează Elogiu statului romînesc. Din el transpar gîndirea mitică a filosofului, recunoașterea valorilor culturii populare și cucernicia față de sacralitatea care impregnează universul rural.

            Iată câteva fragmente sugestive din cuvântarea poetului:

Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe pînă la vârsta de douăzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal.

Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii.

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câstig. Căci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului.

În toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate, cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”. „Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita, de exemplu, aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cât un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni.

Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul romînesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”.

Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii romîneşti. Fac elogiul satului romînesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice.

            Predilecția autorului față de satul românesc transpare și din creațiile sale poetice, dintre care am ales-o spre ilustrare pe cea intitulată Sufletul satului:

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

(Sufletul satului, vol. Pașii profetului)

           

Despre cultură

            În Trilogia culturii, filosoful Lucian Blaga își propune să clarifice sensul noțiunilor de cultură majoră și cultură minoră. În viziunea sa, criteriul dimensional pe baza căruia o cultură poate fi considerată majoră sau minoră, este greșit. La fel de eronată îi apare și teoria lui Oswald Spengler, conform căreia cultura este „un organism de sine stătător, înzestrat cu un suflet al său” și, implicit, ar presupune parcurgerea unor etape, a unor vârste. Din această perspectivă, conceptul de cultură minoră ar desemna copilăria, iar cel de cultură majoră – maturitatea unuia și aceluiași organism. Filosoful român demontează această teorie, afirmându-și propria teză: aspectul minor sau major al unei culturi este o problemă de psihologie a creatorilor și a colectivității, în niciun caz nu este dependent de vârsta reală a creatorilor sau a culturii propriu-zise. De asemenea, cultura majoră nu reprezintă apogeul valoric al celeilalte, deoarece ambele tipuri de cultură au apogeele lor, de sine stătătoare.

Astfel, cultura minoră este creată prin prisma structurilor copilărești ale omului, iar cea majoră este concepută prin darurile și virtuțile maturității. Trecerea de la cultura minoră la cea majoră se realizează în mod firesc, când creatorii sunt dispuși să se rupă de psihologia copilăriei și să adopte procedeele maturității.

            În spiritul aceleiași idei a recunoașterii valorilor ruralității, Lucian Blaga conchide că „o cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiție. Dar o cultură majoră mai are nevoie și de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturii populare. Cultura minoră ține pe om îndeobște mult mai aproape de natură. Cultura majoră îl îndepărtează și-l înstrăinează de rânduielile firii.”

 

În loc de încheiere

Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte.
Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ.
E în apă. E în vânt.
Sau mai departe.

Cu foaia această închid porţile şi trag cheile.
Sunt undeva jos sau undeva sus.
Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te:
taina trăită unde s-a dus?

Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?
De la basmul sângelui spus
întoarce-ţi sufletul către perete
şi lacrima către apus.

(Încheiere, vol. Laudă somnului)